Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Noir Macbeth

        de Haricleea Nicolau

„Fair is foul and foul is fair.

Hover through the fog and filthy air.”

(W. Shakespeare, The Tragedy of Macbeth, I,1)

The Tragedy of Macbeth/ Tragedia
lui Macbeth
(2021)

• Regia: Joel Coen

• Scenariul: Joel Coen, bazat pe tragedia Macbeth de William Shakespeare

• Distribuţia: Denzel Washington (Lord Macbeth), Frances McDormand(Lady Macbeth), Alex Hassell (Ross), Bertie Carvel (Banquo), Corey Hawkins (Macduff), Harry Melling (Malcolm, fiul cel mare al lui Duncan), Kathryn Hunter(vrăjitoarele şi bătrânul), Brendan Gleeson(regele Duncan), Miles Anderson(Lennox), Matt Helm (Donalbain, fiul mai mic al lui Duncan), Moses Ingram(Lady Macduff), Ethan Hutchinson (fiul lui Macduff), Scott Subiono şi Brian Thompson(ucigaşii), Lucas Barker (Fleance, fiul lui Banquo), Stephen Root(portarul), Robert Gilbert (Angus), James Udom (Seyton), Richard Short(Siward, un general englez), Sean Patrick Thomas(Monteith), Ralph Ineson(Căpitanul), Jefferson Mays(Doctorul), Susan Berger (Doamnă de onoare), Nancy Daly (sora medicală), Wayne T. Carr (ucigaşul lui Lady Macduff)

• Producători: Joel Coen, Frances McDormand, Robert Graf

• Companiile de producţie: A24, IAC Films

• Cinematografia: Bruno Delbonnel

• Editare: Lucian Johnston, Reginald Jaynes

• Efecte vizuale: Michael Huber, Alex Lemke

• Muzica: Carter Burwell

• Design de producţie: Stefan Dechant

• Decor: Nancy Haigh

• Costume: Mary Zophres

• Durata: 105 min.

• Filmările au durat 36 de zile în total (cea mai scurtă perioadă de filmare pentru regizorul Joel Coen); filmările au început în Los Angeles pe 7 februarie 2020, au fost sistate în martie din cauza pandemiei de Covid 19, s-au reluat pe 23 iulie 2020 şi au fost finalizate pe 31 iulie 2020.

• Premiera mondială a fost pe 24 Septembrie 2021 la Festivalul de Film de la New York

• Filmul a primit 18 premii şi 106 nominalizări (*până în aprilie 2022)

 

Tragedia lui Macbeth (2021) este primul film scris şi regizat de Joel Coen, fără implicarea fratelui său, Ethan Coen. La nivelul scenariului s-au operat clar modificări semnificative în structura pentadică a tragediei lui Shakespeare, Coen a gândit textul în imagini ce devin semne, simboluri fixate într-o geometrie poetică alb-negru. Este un film de anvergură vizuală, cu decor dezvoltat total 3D şi creat folosind cele mai noi tehnologii pentru efecte vizuale. Fraţii Coen sunt cunoscuţi pentru stilistica lor specială, iar aici, Joel Coen închipuie un spaţiu deopotrivă cinematografic şi teatral, eliberează cadrul de orice element de recuzită care ar aglomera spaţiul. Platoul lui de filmare chiar este un soi de spaţiu gol (Brook), plin numai de energia actorului, a echipei creative ce imaginează totul într-o tăietură geometrică strictă. Conceptul regizoral implică teatralitatea piesei captată oarecum cinematografic. Limbajul predilect de expresie a fost imaginea alb-negru şi plasarea acţiunii nu într-un spaţiu fizic, ci într-o realitate psihologică. Decorul nu trebuia sa fie un castel, filmat întocmai, ci ideea unui castel. Imaginea alb-negru, raportul Academiei (1,37:1), amplifică plasarea în afara realităţii, chiar într-o zonă abstractă, esenţializată a formei şi a spaţiului. Filmul invocă atemporalitatea şi estetizarea, iar filmarea cu diverse perspective evidenţiază dimensiunea abstractă a decorului. Această nouă adaptare a tragediei lui Shakespeare respiră aerul noir al expresionismului german, prin decorurile captivante şi austere create de Stefan Dechant şi imaginea creată de Bruno Delbonnel. Referinţele cinematografice sunt din filme: Die Nibelungen (1924), regia Fritz Lang; Pasiunea Ioanei d’Arc (1928), capodopera lui Carl Dreyer; A şaptea pecete (1957), în regia lui Ingmar Bergman; din arhitectură: Casa Luis Barragán, din Mexico City, fotografiată monocromatic de artistul Hiroshi Sugimoto, dezvăluindu-i o varietate sublimă de nuanţe de umbră; şi din scenografia de teatru creată de Gordon Craig, cu design simplu şi blocuri geometrice mari. Unul dintre punctele forte de inspiraţie, pentru decorul cu arcade spaţii atemporale, cu arcade goale, umbre adânci şi tulburătoare, se află în pictura metafizică a lui Giorgio de Chirico (Enigma unei după-amiezi de toamnă, Melancolie şi metafizică). Singurătatea şi liniştea peisajelor urbane ale pictorului rezonează în decorul filmului care dezvăluie clădiri cu unghiuri ascuţite, înălţimi, volume considerabile, scări şi coloane, perdele eterice şi umbre întunecate. Efectele vizuale (VFX) creează spaţiile de joc auster şi abstract, în linia expresionistă a conceptului regizoral, Michael Huber şi Alex Lemke au lucrat numeroase extensii de platou, multiplicări ale mediului organic şi arhitectural şi au creat în jur de 400 de fotografii VFX. Atingerea din tărâmul de dincolo al celor trei vrăjitoare vine acum pe calea hiper-artificială a efectelor vizuale: crearea şi animaţia corbilor, reflexiile vrăjitoarelor în apă, ceaţa, scena cazanului, diferite tranziţii fine.

Textura costumelor este esenţială într-un film alb-negru, iar designerul de costume Mary Zophres a creat costume cu forme bine definite, sunt parcă turnate în forme geometrice (triunghiulare, conice, cilindrice), cu texturi diverse (piele, lână, textile în straturi, broderie), iar costumele par clasice şi futuriste deopotrivă.

Joel Coen păstrează pentru titlul filmului varianta originală a lui Shakespeare şi distribuie un cuplu surprins în amurgul existenţei: cu Denzel Washington (Lord Macbeth) şi Frances McDormand (Lady Macbeth) în rolurile principale, accentul cade pe neîmplinirea lor pentru că nu pot avea moştenitori.Vedem mai degrabă o soţie dornică să-i dea măcar coroana. Nu este doar un cuplu care conspiră să facă o crimă, ci un cuplu care caută să se întregească prin putere. Palatul lor gol nu este un cămin, pare un loc pustiit şi bântuit, unde se naşte ambiţia lor ispitită de profeţia vrăjitoarelor. Scenariul punctează fiecare vers despre lipsa moştenitorilor şi deschide o nouă lectură a motivaţiei crimelor celor doi. McDormand reuşeşte un rol puternic, tăişul privirii ei dezvăluie voinţa (Lady Macbeth: What’s done cannot be undone), iar Denzel Washington face un Macbeth calculat, rece, oarecum detaşat şi prea puţin credibil. Impresionanta performanţă de actorie a filmului îi aparţine actriţei Kathryn Hunter.

O constantă a apariţiei vrăjitoarelor ţinea de vârstele diferite ale celor trei, dar în filmul lui Joel Coen apare surpriza, actriţa britanică Kathryn Hunter joacă toate cele trei vrăjitoare. Elementul de originalitate legat de estetica întruchipării personajului este că îmbină principiile biomecanicii lui Meyerhold cu însuşirile unui corb (pasărea neagră a romanticilor avea funcţii profetice; în toate mitologiile indo-europene, corbul este considerat emisar al Infernului, mesager funerar încă din timpul potopului, când s-a dedat ospăţului cu hoituri. În Mahabharata, corbii sunt comparaţi cu mesagerii morţii, egiptenii îl socoteau o pasăre malefică, iar în mitologia celţilor este simbol al războiului), rezultând un personaj hibrid, o creatură femeie-corb, al cărei limbaj fizic şi verbal se metamorfozează. Uneori vedem doar păsările, uneori vedem siluete împietrite care apar şi dispar în lucirea apei negre, alteori, vedem femei. În doar câteva scene de neuitat, performanţa lui Hunter este excepţională. Ea îşi creează personajul ca o vrăjitoare cu identităţi multiple, în transă, contorsionându-şi trupul în timp ce rosteşte versul într-o gamă terifiantă de sunete, de la şoaptă la ţipătul de corb, surprinde, îşi dezvăluie natura eterică, nefirească prin mişcare şi apariţie. În aşa-numita scenă a cazanului, încadrarea este uluitoare, Hunter apare multiplicată de trei ori, cocoţată pe grinzi, chiar deasupra lui Macbeth. Perspectiva aceasta defineşte stranietatea celor trei surori ciudate care-i aştern înainte un nou luciu al apei, peste lespedea palatului. Profeţiile sunt primite pe calea aerului prin păsări şi pe calea apei, ca oglindă a viitorului.

Cele trei vrăjitoare stau la hotarul dintre real şi fantastic, între nori şi ceaţă, în locuri neumblate de picior de om şi chiar în gândul lui. În filmul lui Orson Welles, din 1948, fac o păpuşă voodoo a lui Macbeth. Akira Kurosawa (Throne of Blood, 1957) le înlocuieşte pe cele trei vrăjitoare cu Spiritul Pădurii. Vrăjitoarele lui Polanski (Macbeth, 1971) sunt uitate de vreme, ştirbe, cu pletele încâlcite, fac vrăjitoria ca la carte şi dezvelite, despletite îl ispitesc pe Macbeth cu iluzia unei domnii bune. La Kurzel (Macbeth, 2015), apar tăcute în ceaţa zorilor, la marginea câmpului de luptă, printre ostaşii care se zbat cu sângele şiroind sălbatic, rostind trist versul, fără vreo urmă de exaltare a exercitării forţei lor.

Coloana sonoră a filmului a fost compusă de Carter Burwell, colaboratorul constant al fraţilor Coen. Departe de zona scoţiană, sunetele întunecate şi tulburătoare ale muzicii au ton rău prevestitor. Sunetul corzilor pare perfect pentru imaginea alb-negru şi universul sonor este împlinit de un anume ritm al paşilor, al clopotelor, al picăturilor de apă sau de sânge, sau al timpului care-i fuge lui Macbeth.

Tragedia lui Macbeth este o peliculă absolut cuceritoare vizual, cu elemente de inspiraţie expresionistă, într-o lectură insolită a unui cuplu ce îşi naşte puterea din durerea neputinţei de a avea urmaşi.

© 2007 Revista Ramuri